Fuga de sine
loading...
Dacă suntem acasă, fugim de noi, fugim de propria conștiință, fugim de gândurile noastre.
Vorbeam despre suferință… OMS top3 boli terminale, cardiovasculare si depresia care pe viitor va ajunge pe primul loc. Dincolo de biochimia creierului, de reglajul neurotransmițătorilor, la rădăcina ei, depresia ne vorbește despre o stare de apăsare, pentru că asta înseamnă – depression = apăsare, mă apasă ceva (vine din latinesc . depression, ce înseamnă apăsare).
Fugim de noi, sufletului nostru îi este foame și sete după Dumnezeu și noi credem că dacă punem o muzică în fundal l–am păcălit, credem că dacă ne–am cumpărat ceva frumos astăzi suntem fericiți și ne–am păcălit sufetul. Credem că dacă ne-am schimbat mașina sau locuința sau mergem în vacanță, gata ne–am mai păcălit odată sufletul. Dar el e acolo și țipă și ne dă semne.
Tocmai de aceea bolile sunt un țipăt al corpului, bolile spun la vedere ceea ce facem noi în ascuns. Bolile nu sunt o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. El nu are nici o bucurie să o vadă pe Maria cu cancer la sân sau pe Ionel bolnav psihic ci corpul țipă că omul face ceva ce-i face rău. Omul fuge de el și atunci când omul nu se oprește din ceva ce-i face rău, corpul țipă.
De aceea neuroștiințele spun că dacă un om nu poate sta într-o zi 30 de min, o oră cu el însuși, să coboare în el, înseamnă că omul acela are o problemă.
De ce ? Pentru că nu experiențele de viață ne schimbă ci modul în care coborâm în noi, contemplăm și medităm și facem un pic de curățenie în noi .
De aceea, primul gând pe care vreau să vi–l aduc la inimă este – Ce-ar fi dacă nu aș mai fugi de mine, ce ar fi dacă din când în când mi–aș face un program de disciplină, să stau 30 de minute de vorbă cu mine, fără muzică în fundal, fără TV pornit, fără activități din acestea care să mă păcălească ?
Pentru că, iubiții mei, ne naștem singuri și murim singuri. În aceste două momente importante, vin oameni în viața noastră și pleacă oameni din viața noastră.. Și singura persoană cu care ne vom petrece restul vieții suntem noi. Iar dacă cu noi nu ne-am împrietenit, nimeni nu ne poate scăpa de noi.
Noi suntem principalul nostru dușman. Așa că primul gând este de a vă împrieteni cu dvs. și de a coborî în dvs în momentele acestea de tăcere, de contemplare și să mă întreb, mai ales la boli, ce am de învățat de aici? Ce am de iertat sau de iubit de aici?
Există o suferință psihică tot mai răspândită printre noi – datul cu părerea despre viața altuia. A judeca o bucățică din viața cuiva, fără să știi practic toate datele problemei. Vă dau un exemplu, vezi o puștoaică de 18 ani la braț cu un bărbat de 40 – 45 de ani, și de dăm cu părerea de pe margine.. ”Poate îi trebuie casa sau mașina lui, poate nu știu ce..” Și poate, tânăra aceea vine și stă de vorbă cu un părinte, ea zice : dacă tata mi-ar fi spus că mă iubește, că sunt puternică, că sunt frumoasă, eu nu aș fi fost acum la a doua relație cu un bărbat de peste 45 ani, căutând pe tata, căutând protecție, căutând o iubire pe care nu am primit-o niciodată.
Haideți să învățăm să vedem ce este dincolo de rana fiecăruia. Orice sfânt are un trecut, poate a fost o desfrânată, poate un vameș, și orice păcătos are un viitor. Depinde de momentul acela, de căință, de părere de rău, de întâlnire cu Dumnezeu . Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de ani pentru a schimba mintea, inima, suferința cuiva.
Trăim poveștile de viață ale altora, în loc să trăim propria noastră poveste de viață.
Nu o să vă întrebe Dumnezeu nici ce a făcut vecina de la trei, nici nu știu ce politician, ci o să mă întrebe cât am iubit și cât am iertat, cât de prezent am fost în viața copiilor mei.
Hrisostom Filipescu, Fuga de sine
loading...
