Un mecanism complex şi misterios, pe care oamenii de ştiinţă nu îl pot explica decât parţial – memoria umană
Memoria, pe bună dreptate, ne fascinează. Dacă ar fi să ne facem o idee despre capacitatea de “stocare” a memoriei umane şi ne-am imagina că funcţionează ca un aparat video, acesta ar putea conţine trei milioane de ore de program TV sau ar fi ca şi cum am lăsa televizorul să funcţioneze permanent peste 300 de ani. Memoria este identitatea noastră, este o componentă esenţială a inteligenţei noastre.
Este “istoria” noastră, personală, este cea care dă sens şi coerenţă existenţei noastre. Fiecare dintre noi suntem ceea ce ne amintim, ceea ce nu vrem sau nu putem să uităm. Memoria este un mecanism prodigios, de o complexitate incredibilă, ale cărei resorturi, atuuri, secrete nu au fost descifrate pe deplin de către oamenii de ştiinţă.
Mai mult, cele mai recente cercetări în domeniu par a răsturna vechile certitudini, susţinând că memoria nu există, există însă mai multe memorii specifice, fiecare cu rolul său, de neînlocuit. De asemenea, pentru prima dată, recent, cercetătorii au putut urmări, cu exactitate, formarea unei amintiri, la nivel celular. Alte întrebări însă – Unde sunt stocate amintirile? Ce circuite urmează/împrumută pentru a ieşi la suprafaţă în orice moment? – nu şi-au găsit încă decât răspunsuri parţiale.
Ce este memoria?
Memoria noastră este foarte eficace, are nevoie doar de câteva secunde pentru a înregistra un eveniment personal, cu data, locul, persoanele prezente etc. Nu există proces de cunoaştere, nici inteligenţă, fără memorie. Graţie memoriei, amintirile ne ghidează percepţiile prezentului, ne ajută să anticipăm şi să ne adaptăm. Pe de altă parte, memoria nu trebuie înţeleasă ca o înregistrare pasivă a unor experienţe trăite. Sistemul nostru neuronal face ca o amintire să fie însoţită de un anumit sentiment, de imagini mentale care reflectă interpretarea noastră asupra evenimentului trăit, la care se adaugă diverse percepţii – culoare, gust, miros. Altfel spus, memoria păstrează nu numai amintirea evenimentelor, scopul lor, dar şi sentimente asociate, reflex al felului nostru de a gândi.
Dar… ce este memoria? Specialiştii în neuroștiinte, la momentul actual, insistă asupra faptului că nu există încă o teorie coerentă asupra memoriei, dar se explorează în toate direcţiile – rolul genelor, al reţelelor neuronale, sinapselor, neurotransmiţătorilor (mesagerii chimici ai creierului).
Există o memorie implicită sau procedurală, care face posibilă învăţarea şi reţinerea mişcărilor, a gesturilor repetabile, a obiceiurilor, şi memoria explicită, legată de reprezentarea evenimentelor, care conduce la conştiinţa de sine. Studiile moderne de neuropsihologie şi tehnicile de imagistică (permiţând observarea creierului în activitate) contrazic vechile teorii despre memorie, susţinând că există mai multe tipuri de memorie (nu una singură), felul in care interactionează aceste tipuri fiind definitoriu pentru fiecare persoană in parte: memoria de scurtă durată (adică memoria de lucru) şi memoria de lungă durată.
Cum se formează amintirile? Etapele memorării
Amintirile, ne spun specialiştii, se formează la nivelul hipocampului, o componentă majoră a creierului, situată sub cortexul cerebral (substanţa/materia cenuşie), la marginea acestuia, dar felul în care influenţează acest organ memoria este încă intens dezbătut.
Cei mai mulţi cercetători sunt de acord asupra faptului că hipocampul primeşte toate informaţiile percepute de cele cinci simţuri – văz, auz, miros, gust, simţ tactil şi are funcţia de a trece informaţia din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată, precum şi în orientarea în spaţiu. Este ca un fel de memorie centrală a unui calculator. Informaţia se propagă prin intermediul celulelor nervoase – neuronii – legaţi între ei prin minuscule puncte de contact, numite sinapse.
Fiecare neuron stabileşte în jur de o mie de conexiuni cu ceilalţi neuroni, adică, în total, circa 100 000 de miliarde de conexiuni. Neuronii se combină de aşa manieră încât fiecare contribuie la înmagazinarea mai multor amintiri, acest fapt având ca efect creşterea exponenţială a puterii de memorare a creierului. Trecerea informaţiei de la un neuron la altul, precum curentul într-un circuit electric, este posibilă graţie neurotransmiţătorilor, substanţe chimice specializate. Când informaţia ajunge la hipocamp, aceasta este “triată” şi trimisă la acea parte a creierului care îi poate da sens (informaţiile vizuale sunt trimise la lobul occipital, cele auditive, legate de limbaj, la lobul temporal, cele legate de mişcare şi de reflexe, la lobul frontal etc.).
Există trei etape ale memorării:
Codarea informaţiei este prima etapă, necesară şi obligatorie, adică informaţia este trimisă de hipocamp către lobii din creier specializaţi, construindu-se o “urmă/dâră mnezică” (un circuit nervos al memorării). Memoria de scurtă durată (numită şi memorie imediată sau memorie de lucru) păstrează unele informaţii pentru scurtă vreme, după care timpul le şterge, ca fiind inutile, iar pe altele le trece în memoria de lungă durată. Codajul este, aşadar, esenţial pentru formarea amintirilor. Cu cât codajul este mai precis, cu atât circuitul mnezic (circuitul memoriei) este mai profund şi deci informaţia mai bine reţinută. De exemplu, dacă reţinem precis numele unei persoane, chipul său, localitatea în care domiciliază, o parte din numărul de telefon, pe care îl asociem cu ceva foarte bine fixat în memorie (cum ar fi data de naştere a unei rude apropiate, dată pe care o avem memorată demult, fără ezitări), toate acestea înseamnă că am codat informaţia suficient de precis ca să o putem regăsi în memorie. Este un act de memorare voluntară.
