Omucideri cu pretext religios
Unele dintre cele mai sângeroase conflicte și persecuții din istoria omenirii au motivație religioasă. Religia pare a fi mai presus de etnie sau de clasă în delimitarea in-group-urilor și out-group-urilor. Romanii creștini erau persecutați, torturați și uciși cu bestialitate de romanii „păgâni”, înainte ca împăratul Constantin (împreună cu coîmpăratul Licinius) să proclame toleranța religioasă prin edictul din Milano, în anul 313. În Franța catolică, hughenoții (calviniștii francezi) au fost supuși unor severe persecuții, culminând cu masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu (1572), când se presupune că pe întreg teritoriul Franței au fost uciși circa 70 000 de oameni. În Balcani, poporul sârbocroat este divizat pe criterii religioase în țări între care s-a desfășurat un îndelungat și sângeros război. Permanentul conflict dintre musulmanii și hindușii din regiunea Kașmirului a amenințat chiar să ducă la declanșarea unui război nuclear între India și Pakistan. Numeroase alte războaie și persecuții s-au produs de-a lungul istoriei când diferențele religioase s-au suprapus peste cele etnice.
Pe de altă parte, religia, oricare ar fi fost aceasta, a avut un rol decisiv în structurarea comunităților, în menținerea coeziunii lor pe vremuri de restriște. Necesitatea conviețuirii oamenilor în grupuri sociale tot mai mari a determinat cristalizarea unor norme generale și general acceptate, a căror încălcare era pedepsită, de regulă în funcție de gravitatea faptei. Tabuurile, noțiunea de păcat, poruncile divine reprezintă primele forme de structurare a unui „contract social”, a cărui respectare era impusă prin apelul la sacru, prin statuarea voinței unei instanțe superioare, omnipotente, transcendentale, reprezentate de divinitate. Chiar dacă de multe ori a reprezentat o puternică forță conservatoare și a dus la persecuția unor minți strălucite sau la respingerea ori întârzierea unor inovații sociale ori științifice necesare, tocmai acest conservatorism a menținut stabilitatea și coeziunea multor societăți, a unor mari comunități umane de-a lungul veacurilor.
Esența religiei constă în acea nevoie intimă, irepresibilă și fascinantă, specifică omului de a crede în ceva, de a crede într-o instanță superioară, omnipotentă, dar și capricioasă uneori, menită a explica inexplicabilul de care se lovește în procesul cunoașterii, dar și de a-i oferi un sprijin permanent și necondiționat în depășirea tuturor obstacolelor și necazurilor pe care le întâmpină pe parcursul vieții – poate o reflectare a autorității, protecției și iubirii părintești așa cum era ea percepută în primii ani de viață -, de a crede într-o lume mirifică menită a compensa frustrările traiului cotidian – poate o reflectare a lumii idilice imaginate în copilărie.
Credința în divinitate ca judecător și călăuzitor spre acea altă lume, a fericirii veșnice, ar putea fi explicată și de structura unică a psihicului uman, de faptul că trebuințele omului sunt mult mai multe și diverse în comparație cu restul animalelor și au o structură piramidală. De îndată ce trebuințele inferioare sunt satisfăcute (sau dacă nu pot fi satisfăcute), omul se orientează spre trebuințele de pe niveluri superioare, într-o permanentă și neliniștită căutare a fericirii supreme, niciodată atinse, dar promise ca o nebuloasă magică de a cărei atracție nu poate și nici nu dorește să scape.
Dacă milenii de-a rândul credințele religioase au reprezentat o condiție intrinsecă a vieții umane, în ultimul secol, dar mai ales în ultimele decenii, cercetători din diverse domenii au încercat să descrifreze mecanismele primare ale formării acestora.
Sursa: Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”, ed RAO, 2010
