În perioada interbelică, sistemul educațional din România a cunoscut o serie de schimbări semnificative, adaptate contextului social și politic al vremii. După Marea Unire din 1918, România a înregistrat progrese importante în domeniul educației, începând cu reforma învățământului și continuând cu dezvoltarea unui sistem școlar care, deși mai restrâns și mai rudimentar decât cel din prezent, oferea o bază solidă pentru tineretul român al acelei perioade. Haideți să descoperim cum erau structurate școlile românești în perioada interbelică și ce schimbări importante au avut loc.
1. Reforma învățământului din 1924: începuturi ale unui sistem educațional modern
După Marea Unire din 1918, România a cunoscut o reformă educațională esențială în 1924, cunoscută sub numele de „Legea învățământului”. Aceasta a fost una dintre cele mai importante reforme din istoria învățământului românesc, având ca scop uniformizarea și modernizarea educației naționale. Legea a introdus învățământul obligatoriu până la vârsta de 14 ani și a creat o rețea de școli primare și secundare mai extinsă.
Pentru prima dată, învățământul românesc a început să fie reglementat pe întreg teritoriul, asigurându-se că accesul la educație era mai echitabil. Reforma a însemnat și o creștere semnificativă a numărului de școli și profesori, dar și îmbunătățirea condițiilor de învățământ.
2. Condițiile de învățământ: școli modeste, dar cu dorința de progres
În perioada interbelică, școlile românești nu erau dotate cu tehnologia avansată pe care o cunoaștem astăzi, iar infrastructura era adesea modestă. Majoritatea școlilor din mediul rural erau clădiri simple, din lemn sau piatră, cu mobilier modest și resurse limitate. Totuși, în ciuda acestor condiții, elevii erau foarte motivați să învețe.
În orașe, învățământul era mai bine organizat, iar clădirile școlilor erau mai moderne și mai bine dotate, uneori cu laboratoare de știință sau biblioteci. În general, școlile românești din perioada interbelică aveau un curriculum strict, axat pe materiile fundamentale, cum ar fi limba română, matematică, istorie, geografie și religie.
3. Profesorii: autoritate și respect în fața elevilor
Profesorii din perioada interbelică erau figura centrală în educația elevilor. Acestora le era acordat un respect deosebit, iar autoritatea lor era incontestabilă. Procesul educativ se desfășura într-un cadru foarte disciplinat, în care elevii trebuiau să respecte cu strictețe regulile și să răspundă cu promptitudine la cerințele profesorilor.
Profesorii nu doar că transmiteau cunoștințe, dar și formau caractere. În perioada interbelică, educația era privită ca un element esențial al educației naționale, iar profesorii aveau o responsabilitate uriașă. Pe lângă materii, se puneau bazele unui sentiment de mândrie națională și de respect față de tradițiile țării.
4. Curriculumul educațional: un amestec între tradițional și modern
Curriculumul din școlile românești din perioada interbelică combina elemente tradiționale și moderne. Elevii învățau limba română, literatura clasică, istoria națională și religia, toate fiind considerate fundamentale pentru formarea unui tânăr român. În același timp, începuseră să fie introduse și alte materii precum științele exacte (matematică, fizică, chimie), dar și limbi străine, în special franceza și germana.
În școlile urbane și în instituțiile de învățământ superior, curriculumul a fost mai diversificat, incluzând și științe sociale și filozofie, ceea ce făcea ca pregătirea elevilor să fie mai completă și să îi pregătească pentru o societate aflată în plină schimbare.
5. Viața școlară și activitățile extrașcolare
Viața școlară în perioada interbelică era destul de structurantă, dar și interesantă. Elevii petreceau multe ore la școală, învățând materia academică, dar și participând la diverse activități extrașcolare, care includeau atât activități culturale, cât și sportive. Cluburile de lectură, corurile școlare sau grupurile de dans popular erau foarte frecvente, iar elevii erau implicați în activități care le stimulau creativitatea și abilitățile sociale.
În plus, perioada interbelică a marcat o înflorire a culturii și educației, cu o mare atenție acordată promovării artelor și tradițiilor naționale. De asemenea, multe școli aveau secțiuni de educație fizică și sport, care începuseră să câștige teren.
6. Provocările și limitările sistemului educațional din perioada interbelică
Chiar dacă au fost înregistrate progrese semnificative în educație, perioada interbelică a fost marcată și de provocări majore. În ciuda reformelor, nu toți copiii din România aveau acces la educație, mai ales în zonele rurale, unde școlile erau insuficiente și unde nu existau resurse pentru a asigura învățătura de calitate. De asemenea, femeile și fetele aveau acces limitat la educație în unele părți ale țării, iar educația pentru minoritățile etnice nu era întotdeauna garantată.