Sfaturile poartă cu ele puterea cuvântului nostru, fiind în stare să împiedice sau să împingă spre o anumită faptă pe aproapele nostru. Un sfat bun, primit la vremea potrivită, face mai mult decât orice bogăţie, iar un sfat netrebnic poate strica mai mult decât orice altceva. Pentru aceasta, se cuvine să avem multă grijă la sfaturile pe care le dăm celor de lângă noi, știind că intenţiile bune nu sunt întotdeauna şi bine înfăptuite.
Privitor la sfaturile pe care le primim, suntem datori să le primim pe cele bune şi să le respingem pe cele rele, iar atunci când suntem în cumpănă, să alergăm la un om cu viaţă duhovnicească sau la preotul duhovnic. Pentru a nu cădea pradă unui sfat vătămător, chiar şi atunci când acesta este dat cu toată buna intenţie, se cuvine să cerem de la Dumnezeu daruri precum trezvia şi discernământul, care ne pot păzi de multe ispite.
Omul care are credinţă şi dragoste de Dumnezeu nu cade uşor în cursa sfaturilor aparent bune, însă vătămătoare, căci pe acestea Domnul, în purtarea sa de grijă, le risipeşte: “Şi orice sfat veţi sfătui îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi, căci cu noi este Dumnezeu!” (Isaia 8, 10).
Atunci când ne aflăm în postura de a ne spune părerea despre un anumit lucru sau a da un sfat, riscăm să săvârşim acele “păcate fără voie”. În afară de cei care sfătuiesc în mod viclean, toţi ne dorim să dăm sfaturi bune, pe care, drept urmare, le socotim vrednice de urmat. După un anumit timp, însă, constatăm că anumite sfaturi pe care le socoteam a fi bune se dovedesc a fi neînţelepte, deci vătămătoare.
Nu greşesc zicând că multe dintre greșelile, păcatele celor de lângă noi se datorează sfaturilor noastre lipsite de înţelepciune. De la un sfat, îndemn dat greşit se poate ajunge uşor la ispite sau păcate dintre cele mai grele. În astfel de cazuri, deşi socotim că avem soluţii bune, pierdem din vedere faptul că soluţiile bune nu sunt general valabile, adică pot să nu fie potrivite omului sau situaţiei vizate.
Este greu să găseşti sfatul cel mai bun pentru acela care îl cere, precum spune un înţelept. Următoarea cugetare, păstrată de la Titu Maiorescu, pare desprinsă din scrierile Sfinţilor Părinţi: “Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea prea mare. Tu dai sfatul după natura ta; aceasta, însă, rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind la prudență, produci slăbiciune, şi unde cereai tărie, se aplică violenţa.”
Pentru a discerne care sfaturi sunt cu adevărat bune într-o anumită situaţie, avem absolută nevoie de harul lui Dumnezeu, spre a ne lumina mintea. Doar cel cu mintea luminată de harul lui Dumnezeu va putea discerne sfatul potrivit la vremea potrivită, căci acelaşi sfat este bun pentru cineva şi rău pentru altcineva, bun într-o anumită vreme şi rău în alta.
“Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace” (Ecclesiast 3, 1-8).
Atunci când sfătuim după propria noastră minte, cu mândrie sau presupusă maturitate duhovnicească, riscăm să dăm sfaturi potrivite în situaţii nepotrivite. Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan Athonitul, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El purta în inimă cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care spune: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc.” Apoi, precum adaugă Sfântul Athonit, “greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari”.
Pornind de la cuvintele din cartea Ecclesiast, amintite mai sus, să cugetăm la cum ar fi să sfătuim spre sădire, când e vreme de smulgere, sau spre plângere, când e vreme de râs, sau spre jelire, când e vreme de dănţuire, sau spre râs, când e vreme de plângere, sau spre îmbrăţişare, când e vreme de fugit de îmbrăţişare, sau spre fugit de îmbrăţişare, când e vreme de îmbrăţişare, sau spre tăcere, când e vreme de grăire, sau spre vorbire, când e vreme de tăcere, sau spre război, când e vreme de pace etc.
Să luăm aminte la sfaturile pe care le dăm, căci, pe lângă păcatele noastre, pentru care vom da seamă la judecata particulară (imediat după moarte), la judecata obştească (la sfârşitul lumii) vom da seamă şi pentru urmările faptelor şi sfaturilor noastre. Dacă cei de lângă noi s-au folosit duhovniceşte de faptele şi sfaturile noastre, atunci vom fi judecaţi mai cu milă, însă dacă faptele şi sfaturile noastre i-au îndemnat pe cei de lângă noi la săvârşirea unor greşeli, atunci vom avea parte de o judecată mai aspră.
Cui să nu dăm sfaturi?
Precum spune un înţelept, sfaturile sunt rar binevenite, iar cei care au cea mai mare nevoie de ele sunt întotdeauna cei care le agreează cel mai puţin. Pentru aceasta, să nu dăm sfaturi celor care nu sunt dispuşi să le primească, spre a nu cădea în ispită, precum citim: “Cel ce ceartă pe batjocoritor îşi atrage dispreţul, iar cel ce dojeneşte pe cel fără de lege îşi atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, iar el te va iubi. Dă sfat celui înţelept, iar el se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel drept, iar el îşi va spori ştiinţa lui” (Pilde 9, 7-9).
Sursa: Creștin Ortodox