Adevărul din spatele răstignirii lui Iisus

Care dintre toate torturile pe care Biblia ne spune că Iisus le-a suferit a fost fatală?

Metoda crucificării a fost inventată de către Persani în jurul anilor 300 î.Hr. După aceea, metoda a fost preluată de către romani, care au perfecționat-o pentru pedepsirea sclavilor și a tâlharilor. Așa că a mai fost adăugată o bârnă transversală pe care victima trebuia s-o care până la locul crucificării, fapt ce contrazice majoritatea ilustrațiilor cu Iisus cărând toată crucea, când de fapt trunchiul vertical era înfipt în pământ cu mult înaintea executării. Bara transversală poate cântări până la 45-50 kg, o greutate destul de mare pentru o persoană deja torturată. Distanța pe care o avea Iisus de făcut cu bârna era de aproximativ 200 m.

Procesul de crucificare nu era nici pe departe începutul chinurilor. De fapt, înainte de asta, condamnatul era întotdeauna supus unor torturi suficient de crude, încât să îi provoace moartea, cea mai semnificativă fiind biciuirea. Călăului îi era interzis să aplice mai mult de 40 de lovituri condamnatului, așa că pentru a fi siguri că legea nu este încălcată, loviturile se opreau după 39. În schimb, în ceea ce privește romanii, nu exista nicio limită.

După ce Iisus a fost supus loviturilor de bici, a cărat bârna de lemn 200 m, până la Golgota, locul de execuție al acestuia. Au existat situații în care victima era pur și simplu spânzurată de transversala crucii, însă dacă pedeapsa se dorea a fi mai dureroasă, vinovatul era pironit de acestea cu ajutorul unor piroane de aproximativ 80 cm lungime și 9.5 mm în diametru.

Iisus este adesea reprezentat cu găuri în palme, ce simbolizează faptul că pironul a fost bătut în palme. Însă în realitate, palma nu poate susține greutatea corpului, așa că respectivele cuie erau bătute în încheietură, unde străpungeau nervul median.

Un alt caz în care filmele nu au surprins corect momentul biblic este cel referitor la poziția corpului pe cruce. În majoritatea filmelor  Iisus are o poziție perfect întinsă pe cruce, ceea ce nu este adevărat. În realitate, genunchii condamnatului erau îndoiți la 45 grade, ceea ce face ca toată greutatea corpului să fie susținută de mușchii coapsei și piroanele din articulațiile mâinilor. Când mușchii coapselor oboseau, întreaga greutate era susținută de încheieturile mâinilor și ale brațelor, rezultatul fiind dislocarea articulațiilor. Acest fapt ducea la lungirea membrelor superioare cu până la 9 cm, după cum sugerează și Psalmul 22:14: Am ajuns ca apa care se scurge și toate oasele mi se despart. 

Tot principiul din spatele acestei poziții elaborate era de a împiedica axfisierea celui crucificat, cât și chinuirea lentă a acestuia. Fiind întrerupt procesul de respirație, se ajungea într-o stare de hipoventilație, în care nivelul de oxigen din sânge scade concomitent cu creșterea nivelului de carbon. În acel moment, inima lui Iisus era expusă la hipercarbie, afecțiune din cauza căreia numărul de bătăi ale inimii putea ajunge și la 220 pe minut.

Torturile anterioare se lăsau cu pierderi mari de sânge, ceea ce ducea la deshidratare accentuată, urmată de scăderea tensiunii arteriale. La scurt timp, plămânii se umpleau de lichid, iar crucificatul ajungea la insuficiență cardiacă și respiratorie.

Ajuns în acest punct, Mântuitorul se sufoca încetul cu încetul, dezvoltând un hemopericard. Inima nu a mai putut bate normal și într-un final, Iisus Hristos s-a întors la Ceruri. Aparent, există un întreg șir de afecțiuni la care trupul lui a fost supus și care ar fi putut duce la deces, însă trupește vorbind, nimeni nu este nemuritor. Din acest motiv Biblia ne spune că Dumnezeu și-a sacrificat trupește propriul Fiu, pentru a aduce veșnicie sufletească omului.

Sursa: Science Facts