Medicina dacică – o medicină modernă, confirmată de studii de laborator

Despre medicina geto-dacă se spune că se baza pe principii terapeutice foarte avansate, unul dintre acesta fiind acela al tratării simultane a trupului şi sufletului. Cu alte cuvinte, starea de spirit este un bun medicament, cu linişte sufletească şi optimism se ajunge mai uşor la vindecare.

Cronicarii antichităţii au fost impresionaţi de cunoştinţele dacilor, menţionând în scrierile lor plantele cu care se tămăduiau. Au fost identificate câteva zeci de denumiri de plante medicinale, acestea având acţiune farmacologică diferită: calmant-anestezică, cicatrizantă, expectorantă, depurativă, antihelmitică.

Geto-dacii foloseau şi produse animale, organe şi umori, precum şi medicamente de origine minerală. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, bureţii de mare uscaţi şi măcinaţi erau surse de iod, iar cenuşa vulcanică se presăra pe răni, grăbind cicatrizarea. Medicii strămoşilor noştri erau şi buni chirurgi, stăpânind tehnici de trepanaţie craniană, realizate cu instrumente chirurgicale adecvate. Aveau şi reguli de igienă, localităţile erau alimentate cu apă potabilă, iar pentru deşeuri aveau gropi speciale.

Medicina dacilor cuprindea chiar şi un “capitol” dedicat balneoterapiei, strămoşii noştri tratându-se cu apa izvoarelor termale, în „staţiuni balneare“. Orice metodă terapeutică era însoţită de ritualuri religioase, vrăji şi descântece, asistenţa medicală fiind acordată în temple cu destinaţie de spital, iar medicii erau şi preoţi.

Limba-boului, leacul dacilor răciţi

Dintre plantele folosite în scop medicinal în Dacia, câteva ne sunt foarte cunoscute şi nouă, altele n-au putut fi identificate, altele nu au fost încă studiate, iar altele au dispărut pur şi simplu. Iată câteva plante cu întrebuinţări medicinale încă de acum 2.000 de ani, conform autorului I.H. Crişan, în cartea „Medicina în Dacia“.

Boudathla (Limba-boului) are proprietăţi emoliente, sudorifice şi diuretice. Este recomandată contra guturaiului, bronşitei şi retenţiei urinare. Pentru a uşura transpiraţia, se foloseşte sub formă de infuzie sau decoct în rujeolă şi scarlatină. Medicina populară de azi nu o întrebuinţează.

Cinuboila (Tigva-de-pământ) era folosită cu rol hemostatic, diuretic, antiasmatic, purgativ. Astăzi, se ştie că frunzele, fructul şi rădăcinile acestei plante au efecte puternice. Se puneau cu sare pe ulceraţii şi pe gangrene. Rădăcina plantei curăţa pielea, îndepărta vânătăile şi inflamaţiile şi spărgea abcesele. Se considera că este bună în epilepsie, apoplexie şi ameţeală. Buruiana cunoaşte o largă folosire în terapeutica populară românească, mai ales rădăcina, întrebuinţată ca hemostatic şi împotriva durerilor de cap. Dacă se bea în cantitate mică, ajută în muşcătura de viperă. Are acţiune diuretică şi ajută în rupturi de splină. Fructul este bun la râie şi lepră, iar băut cu fiertură de grâu, sporeşte lactaţia. Rădăcina rasă şi amestecată cu untură râncedă este leac în chelie. Moţii din Apuseni macerau rădăcina în rachiu şi o aplicau pe locurile dureroase.

La daci, frunzele plantei Dyn (Urzica-de-pădure) vindecau muşcăturile de câine şi ulceraţiile gangrenoase. Se considera că buruiana este bună la luxaţii, umflături, parotidite, abcese. Frunzele, introduse în nări, opreau sângerarea. Era recomandată în tulburări menstruale, iar sămânţa, băută cu vin îndulcit, era luată ca afrodisiac. Cu miere, ajuta în astm, inflamaţia plămânilor şi ca expectorant. Frunzele, fierte cu cochilii de scoică, tratau constipaţia. Cu sucul plantei se făcea gargară. Analizele de laborator au stabilit că, într-adevăr, planta are acţiune hemostatică şi combate constipaţia. Prin conţinutul în clorofilă, regenerează sângele. În salate, combate avitaminozele A şi K.

Coadama (Limbariţa sau Limba-broaştei) era întrebuinţată pentru acţiunea astringentă, răcoritoare, calma mâncărimile. Planta a străbătut veacurile şi se foloseşte şi azi pe la sate, însă în alte scopuri: paralizii şi febră tifoidă.

Skiara se dădea pentru muşcături de câine sau de şarpe, iar caropithla avea efect afrodisiac.

Mendruţa (Strigoaia) este toxică, determină efecte hipotensive puternice. În industria farmaceutică este folosită la prepararea medicamentelor antihipertensive. În medicina populară, e insecticid şi tratează râia. Fructul acestei plante, zdrobit şi băut cu vin, foloseşte celor cu dizenterie şi colici.

Salia (Ciumăfaia) era pentru retenţia de urină şi pietre la rinichi. Sunt atestate proprietăţile antiastmatice ale plantei, fiind folosită azi la fabricarea ţigărilor antiastmatice. Calmează, combate răul de mare, e utilă în Parkinson. Femeile de la ţară fac cataplasme cu planta şi le pun pe răni, iar frunzele le folosesc în insomnii.

Plante studiate în laborator

Coicolida (Iarba-bubei) a fost studiată. S-a constatat că fructele acestei plante folosite de daci ca iarbă de leac, consumate în cantitate mare, produc diureză şi purgaţie. La ţară sunt folosite pentru curăţarea ficatului, iar în medicină, în calculoze şi edem generalizat. Tot la sate, planta e întrebuinţată la vindecarea bubelor, a durerilor de măsele şi de urechi, dar se dă şi animalelor, ajutând vitele cu dureri.

Dielleina (Măselariţa) provoacă nebunie şi somn greu. O varietate a acestei buruieni, cu efecte mai blânde, se foloseşte împotriva durerilor de urechi, a inflamaţiei ochilor. Sămânţa este bună la tuse şi hemoragii. Frunzele se întrebuinţează la prepararea antialgicelor. Rădăcina fiartă în oţet este bună la durerile de dinţi şi poate fi folosită în apa de gură. În laborator, se extrag din măselariţă substanţe utile în preparatele antiastmatice, iar uleiul este întrebuinţat extern, pentru alinarea durerilor reumatice. La ţară, măselariţa e bună în durerile de măsea.

Mizela (Cimbrul) are largi aplicaţii în medicina de azi datorită proprietăţilor dezinfectante. Uleiul e util în tratamentul proceselor infecţioase ale intestinelor, rinichilor şi vezicii urinare. Extractul este recomandat în tuse convulsivă, febră, emfizem pulmonar, afecţiuni ale căilor urinare, boli infecţioase ale tractului gastro-intestinal. Planta intră în compoziţia siropului contra tusei şi a tonicului amar. Ţăranii folosesc cimbrul contra durerilor abdominale, colicilor şi durerilor de cap, ca expectorant. Planta mai este indicată în tuberculoză, indigestii, pentru stimularea ficatului şi a rinichilor. Dacii considerau că fiertura din această plantă, băută cu sare şi oţet, ajută la eliminarea prin scaun a secreţiilor provenite din inflamaţii. Fiartă cu miere, e de folos astmaticilor. De asemenea, elimină viermii intestinali, e un bun diuretic.

Lumânărica şi brusturele, leacuri de acum 2.000 de ani

Diesema (Lumânărica) este utilizată în diaree, rupturi, dureri de dinţi, spasme şi tuse. Frunzele fierte în apă se pun, sub formă de cataplasme, pe umflături şi arsuri. Plămădite cu oţet, vindecă rănile. În medicină, florile sunt utile pentru proprietăţile expectorante şi emoliente, fiind recomandate în afecţiunile căilor respiratorii superioare. Intră în compoziţia ceaiurilor antibronşitice şi pectorale. În medicina tradiţională, lumânărica se dă contra tusei, răguşelii, tuberculozei şi astmului, a hemoroizilor, lipsei poftei de mâncare, reumatismului, tulburărilor menstruale. Sucul amestecat cu oţet se foloseşte contra migrenelor cu ameţeală.

Stirsozila (Fierea-pământului), sub formă de cataplasme, cicatriza rănile, curăţa ulceraţiile vechi. Fiartă şi băută, înlesnea evacuarea fierii. Sucul era prescris în afecţiunile oculare şi nervoase. Medicina ştiinţifică a constatat că planta are proprietăţi antifebrile, fiind cel mai bun înlocuitor al chininei. Sub formă de prafuri sau de infuzie, se administrează pentru fortificarea stomacului şi combaterea febrei, regenerarea sângelui, în tulburări circulatorii, epuizare, ca stimulent al poftei de mâncare sau în bolile de rinichi şi ficat. Extern, se utilizează în dermatoze. În medica tradiţională e luată pentru febră, arsuri stomacale, greţuri, flatulenţă, diaree, boli cardiovasculare.

Riborasta (Brusturele) are acţiune diuretică, hipoglicemiantă şi antiseptică, dar şi laxativă, sudorifică şi depurativă. Ceaiul de frunze de brusture este recomandat în bolile de stomac, gută, reumatism. Extern, brusturele ajută în furunculoze, epistaxis, dezinfectează gura. Intră în compoziţia unor uleiuri de păr. La sate, frunzele de brusture tratează rănile, ulceraţiile.

Duodela (Coada-şoricelului), băută în fiertură simplă sau amestecată cu oţet şi miere, înlătură inflamaţiile şi stimulează bila. Foloseşte şi astmaticilor sau melancolicilor. Fiertura de plantă fără flori se ia în litiază şi gută. Sub formă de băi, tratează problemele uterului. S-a constatat că planta e un bun tonic, hemostatic, coleretic, antiinflamator şi regenerativ. Cu uleiul esenţial al plantei au fost obţinute bune rezultate în bolile de piele. Florile intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatice, laxative, antihemoragice, gastrice şi calmante ale colicilor. Extractul şi infuzia sunt adjuvante în inflamaţiile ficatului şi splinei. Planta este un bun medicament contra tusei şi inflamaţiilor bronşice. Se întrebuinţează, de asemenea, în bolile vezicii urinare. Stimulează activitatea stomacului. În medicina populară, planta este folosită contra durerilor de piept şi în orice afecţiune digestivă, curăţă sângele şi ajută în dureri de şale şi hemoroizi.

Tendila (Menta) avea utilizări în: vindecarea muşcăturii de şarpe, fracturi, spasme, respiraţie anevoioasă, colici, holeră şi paralizie. Băută cu sare şi cu miere, omora viermii intestinali. Cercetările moderne au demonstrat că planta are proprietăţi calmante. Se recomandă sub formă de infuzii în gastroenterite, diaree cu vărsături, colici şi convulsii, hepatită, litiază biliară şi renală, dismenoree. Uleiul esenţial administrat extern acţionează ca anestezic. Planta este puternic sudorifică, diuretică şi fortifică sistemul nervos. Menta intră în compoziţia mai multor preparate şi ceaiuri medicinale. Are o largă utilizare şi în medicina populară românească: insomnii, dureri reumatice şi deranjamente gastrice.