“În viaţă nu este nimic banal, mărunt, neînsemnat.”

În viaţă nu este nimic banal, mărunt, neînsemnat.

Păstrându-ne mintea în Dumnezeu, este uşor să păzim toate legile, rânduielile şi limitările exterioare fără a ne înrobi lor. Formele exterioare ale vieţii se împletesc uşor cu cugetul duhovnicesc. Rânduiala vădită a vieţii rămâne aceeaşi, cuprinsul însă se preschimbă.

Sporirea noastră duhovnicească atârnă în primul rând de atitudinea noastră.

Curios lucru, dar nu suntem obişnuiţi să luăm aminte la tot ce se petrece împrejurul şi înlăuntrul nostru. Uităm de aceasta. Impresiile vieţii exterioare, materialnice, ni se impun atât de tare, încât din pricina lor uităm de viaţa duhovnicească.

Trebuie să păstrăm totodată şi un avânt foarte puternic către Dumnezeu, şi conştiinţa neîndestulării şi a sărăciei noastre. De vom fi mulţumiţi de noi înşine, rugăciunea va înceta să fie ceea ce ar trebui să fie: irumperea unui vulcan.

Într-o societate unde fiecare îşi închipuie că este cel dintâi nu există propăşire pentru nimeni. Dacă, dimpotrivă, omul se socoteşte a fi întotdeauna ultimul, întâlnirea cu altul va fi de fiecare dată prilejul unei zidiri şi al unei propăşiri duhovniceşti. Este deci de folos a fi ultimul. Dacă sunt cel dintâi – este plictisul iadului. De sunt cel de pe urmă – este bucurie neîntreruptă, căci tot mereu aflu ceva de folos.

“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014