Istoria pisicilor și motivul pentru care au cucerit internetul
Peste 40 de milioane de ani de evoluţie a speciilor au fost necesare pentru ca, dintr-un mamifer preistoric, numit Miacis, să se ivească pisica domestică, animalul de companie atât de îndrăgit şi ocrotit astăzi, în pofida faptului că alintatul ghemotoc de blană este adesea capricios, încăpăţânat şi nu prea tolerează deranjul. Este însă un animal frumos, graţios, inteligent, jucăuş şi ştie să îşi arate, când vrea, afecţiunea faţă de prietenul său, omul. Cum altfel ar fi putut o pisică, de exemplu, dacă nu din devotament, să parcurgă, în patru luni, 700 de kilometri, pentru a-şi regăsi stăpânii! Sau o alta, din Australia, în 2010, relatează Daily Mail, a făcut 3200 de kilometri într-un an, pentru a se întoarce acasă.
Cum au cucerit pisicile lumea?
În privinţa originii pisicii au rămas încă o serie de elemente neelucidate, nici chiar analizele ADN ale unor fosile descoperite în siturile arheologice din Orientul Apropiat, Africa şi Europa neputând indica precis care dintre cele cinci subspecii de pisică sălbatică este strămoşul pisicii domestice, cel mai probabil fiind vorba ori de Felis Silvestris Lybica, ori de pisica sălbatică africană.
Cert este însă faptul că primele pisici au fost domesticite în urmă cu aproximativ 10 000 de ani, de către primii agricultori din China, ulterior (anii 4000 – 3000 i.Hr.) pisica fiind domesticită şi în Egipt, India, Persia. A fost un fel de “acord” între om şi animal, în schimbul unui adăpost şi al hranei, pisica trebuia să vâneze şoarecii din hambare, ambele “părţi” fiind astfel mulţumite.
În Europa, mai intai în Grecia, apoi pe vechiul teritoriu al Imperiului Roman, în nordul Germaniei de astăzi (într-un port viking, unde s-au găsit fosile), pisica domestică a ajuns însoţindu-şi stăpânii, negustori care călătoreau pe lungi distanţe, pentru a-şi vinde mărfurile, inclusiv cerealele. Aşadar, în lungul periplu al omului pentru a cuceri lumea, pe drumurile comerciale, pe căi de navigaţie, de război etc., pisica l-a însoţit adeseori.
De-a lungul timpului, în diverse culturi, în funcţie de religie, tradiţii, credinţe, superstiţii, pisica a fost asociată unei simbolistici eterogene, fiind văzută ca fiinţă benefică sau malefică, venerată sau blamată, fapt explicabil prin comportamentul ei contradictoriu. La modul foarte general, pisicii i se atribuie caracteristici comportamentale precum: răbdarea, în sensul pândei până la momentul oportun pentru a acţiona, spiritul de aventură, curajul, orgoliul “relaxat”, curiozitatea etc.
Unul dintre simbolurile consacrate ale culturii antice, legat de valoarea totemică a pisicii, tine de Egipt, unde Bastet, zeiţa frumuseţii şi a fertilităţii era reprezentată de “Pisica divină”, semn al luminii, al curajului şi vivacităţii. În China şi în India este considerată animal protector şi binefăcător, în schimb, în religia budistă, este blamată, pentru că, spun unele mituri, la moartea lui Budha, doar şarpele şi pisica nu au suferit, ceea ce ar putea însemna, interpretează totusi unii specialişti în mitologie, şi un semn de înţelepciune.
Pentru indienii din America de Nord, pisica era animal sfânt, pentru că însemna agilitate, isteţime, curaj, ştiind întotdeauna să-şi atingă scopurile. În mitologia românească, diversele legende prezintă pisica dintr-o dublă perspectivă: unele povestesc despre faptul că pisica s-a născut din mănuşa pe care Noe sau Dumnezeu ar fi aruncat-o după şoarecele – “duh drăcesc” – de pe corabia de pe vremea potopului, ajutând astfel la salvarea vieţuitoarelor, apărând Arca lui Noe de rozători, alte mituri subliniază latura demonică a pisicii, având în vedere comportamentul faţă de şoareci, din care, mâncându-i, împrumuta ceva din dimensiunea întunecată a acestora.
