Televiziunea – anestezic sau calmant?

Seara, filmul s-a terminat, dar continuați să urmăriți reclamele sau buletinul de știri. Nu reușiți să vă ridicați din fotoliu sau să vă dezlipiți de ecran. Să fie din cauza scaunului confortabil în care stați? Nu prea… Numeroase experimente au scos în evidență cazuri de dependență televizuală și se pare că multor persoane le este greu să părăsească lumea televiziunii pentru a reveni la cea reală.

Doi psihologi, Robert Kubei și Mihaly Csikszentmihalyi, au solicitat unor voluntari să participe la un experiment mai deosebit: le-au dat un mic dispozitiv de comunicare pe care trebuiau să îl poarte la curea. Cu ajutorul acestuia, cei doi psihologi le puteau trimite un semnal sonor în diferite momente ale zilei. La auzul semnalului, voluntarii trebuiau să scrie într-un carnețel ce făceau în acel moment (mai ales dacă se uitau la televizor) și cum se simțeau, în ce stare (relaxare sau tensiune) erau, emoțiile pe care le simțeau etc.

Colectarea datelor a arătat că, în medie, participanții declarau că aveau o stare emoțională relaxată atunci când se uitau la televizor. Dimpotrivă, dacă făceau o altă activitate, erau mai tensionați.

Studiul a arătat că privitul la televizor determină o stare de relaxare a organismului (paradoxal, același lucru se întâmplă chiar și în cazul informațiilor cu caracter negativ, cu condiția să nu fie prea șocante). Când telespectatorii trebuie să plece din fața micului ecran, organismul lor trebuie să facă față noilor tensiuni legate de gestionarea realității (plata facturilor, teme copiilor), așa că se explică de ce manifestă reținere în a o face.

Televiziunea acționează ca un fel de anestezic sau calmant. Ca orice substanță calmantă, poate determina anumite forme de dependență. Un alt experiment i-a dezvăluit secretele.

Psihologul american Byron Reeves a măsurat variațiile ritmului cardiac al telespectatorilor care privesc programele televizate pe trei tipuri de ecran: mic, mediu și mare. Programele aveau diverse schimbări de planuri, care interveneau la diferite intervale de timp, care durau de la câteva secunde la câteva zeci de secunde. B. Reeves a constatat, în toate cazurile, că schimbările de planuri (camera trece, de exemplu, de la un plan care arată un automobil în profil, la unul care arată interiorul mașinii, în partea șoferului, cu vedere spre stradă) sunt însoțite de o scădere a ritmului cardiac. În experimentul său, ecranele mai mari determinau cele mai semnificative scăderi de ritm cardiac. Efectul poartă numele de ”reflex de orientare” și presupune o serie întreagă de modificări în interiorul organismului: pe de o parte, contractarea vaselor sanguiune la nivelul mușchilor și, pe de alta, o dilatare a vaselor la nivelul creierului.

Reflexul de orientare ar fi o adaptare naturală la mediul vizual schimbător: încetinirea ritmului cardiac și afluxul de sânge spre creier determină o mobilizare a atenției spre nou.

Astfel, televiziunea nu creează întotdeauna dependență, dar structura temporală a programelor (cu o frecvență în general ridicată a schimbării de planuri) activează un reflex al organismului care produce o stare de aparentă relaxare. Este dificil să ieși din această stare pentru a te întoarce la activitățile normale, ceea ce explică pasivitatea noastră la o oră relativ târzie, când ne e greu să stingem televizorul. După cum spune celebra marionetă a lui Patrick Poivre d‘Arvor, în emisiunea „Les Guignols de l‘info”: „Gata, s-a terminat, puteți să stingeți televizorul și să vă întoarceți la viața normală”.

Sursa: Sébastien Bohler, „150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică”, ed. Polirom, 2009