Minuni, tămăduiri de boli și de suferințe săvârșite de Sfântul Ierarh Nectarie
Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.
Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”. Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.
Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.
Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat scama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.
Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii.
Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta.
Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor.
Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta.
Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.
0 vindecare neasteptata
Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.
In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic.
La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui.
Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime.
Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.
La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta.
Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia.
Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune.
Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti.
Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie.
Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.
Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.
Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.
In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat.
La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.
Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea.
A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei).
Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: „Sfântul a primit rugaciunea”.
Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.
Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie.
Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului.
Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.
Maria P.
Sfantul Nectarie impotrivindu-se unei amagiri
Dintotdeauna, Dumnezeu a binecuvântat pamantul cu flori nepretuite, pentru ca in toate timpurile au existat oameni purtatori de Dumnezeu, care au stralucit si i-au calauzit pe semenii lor spre calea mântuirii. Dintotdeauna au existat sfinti, dar mi se pare ca niciodata nu au fost atât de multi care sa fie asa de apropiati de oameni, cum se intâmpla in zilele noastre. Poate ca raul s-a inmultit atât de mult incât si Dumnezeu a trebuit sa inmulteasca numarul adevaratilor Săi slujitori de pe pamânt, pentru ca, prin mijiocirea si prin ajutorul lor, oamenii sa mai fie pasuiti.
Este uimitor cat de multi sfinti, veniti din diverse colturi ale ortodoxiei, au trait sau traiesc inca in zilele noastre. Pentru mine, care sunt o persoana tânara, crescuta si educata dupa toate canoanele societatii moderne, a fost un soc atunci când, din intâmplare, am ajuns sa citesc o cartulie despre câteva dintre minunile Sfântului Nectarie din Eghina. Pur si simplu nu pricepeam cum este posibil ca Dumnezeu sa Isi mai indrepte si in veacul nostru privirea inspre noi, si inca intr-un chip atât de minunat.
De când am citit acea cartulie, am inceput sa o port cu mine tot timpul atunci când calatoream mai departe, pentru ca simteam oarecum ca nu sunt singura daca o am la mine. Intr-o zi, am intrat pe internet, asa cum se obisnuieste printre tineri, din curiozitatea de a discuta cu persoane din Grecia, pentru ca iubesc foarte mult tara aceasta. Am intrat in vorba cu un grec din Australia, pe nume Dimitris Christakis, care avea atunci 46 de ani si care intrase si el pentru prima data pe internet. Cum am inceput sa vorbim, mi-a spus direct ca are cancer la pancreas si ca i-au facut operatie, iar sansele sa traiasca sunt de 50%. Am ramas socata, pentru ca nu mai avusesem niciodata de-a face cu o persoana practic pe moarte. Aducându-mi aminte de faptul ca Sfântul Nectarie i-a vindecat pe multi de cancer si netrecandu-mi altceva prin minte in acel moment, l-am intrebat:
” -Tu ai auzit de Sfântul Nectarie? ”
El mi-a raspuns atunci pe un ton brusc inviorat:
” – Cum sa nu, daca el este protectorul familiei mele… ”
Dupa ce am discutat ore in sir, am mers acasa, unde, aflandu-ma sub puternica impresie a dramei acestui om, care incepuse deja sa isi pregateasca cele trebuincioase pentru inmormântare, si având in minte exemplul minunilor savârsite de Sfântul Nectarie, care parca aranjase aceasta intâlnire, m-am gandit ca trebuie sa fac ceva. Ca un om de stiinta mai degraba decat ca un credincios, am analizat ce anume se cerea pentru ca Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa faca minunea. Am observat ca este nevoie mai ales de doua lucruri: de rugaciune staruitoare si de credinta nestramutata. Cu rugaciunea staruitoare a fost mai usor. Desi eram in timpul examenelor, atunci cand ma opream din invatat, il rugam continuu pe Sfantul Nectarie sa aiba mila de noi. Iar, pentru ca sa nu uit de rugaciune, mi-am lipit chiar pe pereti foi de hârtie pe care scrisesem: ,”Sfinte Nectarie, videca-l pe Dimitris”. Cu credinta nestramutata a fost mai greu, pentru ca nu o prea aveam. Vazand ca nu progresez, in disperare de cauza, am aplicat o metoda mai dura. Am pus pe jos scoici si faceam Paraclisul Sfantului cu genunchii pe ele. Astfel, incet-incet, credinta a inceput sa creasca si eram deja plina de nadejde.
Pentru ca durerea provocata de scoici sa treaca, era nevoie de mai multe zile din momentul in care incetam sa le mai folosesc. Intr-o seara, insa, dupa ce am facut din nou rugaciune pe scoici, fiindca obosisem si ma dureau destul de tare genunchii, rn-am intins pe pat ca sa ma odihnesc. Am atipit cam o jumatate de ceas si, cand m-am trezit, nu mai aveam nici urma de durere, desi, in mod normal, durerea ar fi trebuit sa treaca in câteva zile. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori.
Pentru mine, acesta a fost un semn ca Sfântul Nectarie asculta rugaciunile noastre, cu atât mai mult cu cat insusi Dimitris – caruia deja ii ziceam tata, pentru ca ma atasasem mult de el si pentru ca eu insami eram fara parinti – imi spusese ca i s-a intâmplat si lui o asemenea minune. El si sotia sa, Vera, merg o data la câtiva ani in Grecia, in insula Eghina, pentru a se inchina la moastele Sfântului Nectarie. Cu ceva ani in urma, odata ajuns in Eghina, Dimitris a hotarât sa nu mearga cu autobuzul pâna la manastire, ci, ca semn de multumire si de iubire fata de Sfânt, s-a descaltat si a mers pe jos. Dupa cum povesteste el, desi era ceva de mers, parca ar fi avut aripi la picioare si parca pe drum nu erau pietre si tepi, ci catifea. Si asa a rânduit Sfântul Nectarie, care ii rasplateste si ii mângâie pe cei care il iubesc, de a ajuns la manastire inaintea autobuzului. Dar, pentru ca mersese descult, picioarele ii erau pline de rani. Dupa ce s-a instalat intr-o camera, s-a culcat pentru vreo doua ore, iar, când s-a trezit, pe picioare nu mai avea nici urma de rana sau de umflatura.
Astfel, m-am incredintat ca Sfantul Nectarie ne era aproape. In acelasi timp, pe cat puteam, cautam sa il incurajez pe tata si sa ii cresc nadejdea ca se va vindeca. El imi spusese ca, atunci cand era in spital, inainte si dupa operatie, simtea prezenta Sfantului deasupra patului sau. Iar eu, pentru a-l scoate din starea in care se afla, il luam repede si ii spuneam :
” – Tu chiar crezi ca nu o sa te vindeci? Atunci de ce venea Sfântul Nectarie la tine la spital? Numai ca sa-ti tina de urât?… ”
Asa a trecut o perioada de timp si, intr-o seara, in vreme ce stateam in genunchi si citeam Paraclisul Sfântutui Nectarie, care era la sfârsitul cartuliei cu minuni pe care am amintit-o, pe când tineam cartea in mâna, am simtit la un moment dat nevoia sa ma opresc din rugaciune si am inchis ochii. Cat timp am tinut ochii inchisi, cartea s-a deschis in alta parte, iar, in momentul in care i-am deschis din nou, privirea mi-a cazut pe urmatoarele cuvinte care se gaseau in carte: „Nu te nelinisti, copila mea, parintele tau se va face bine in curând”. Nu stiam ce sa cred. Se putea sa fie de Ia Sfant sau se putea sa fie numai o ispita. Nu am spus nimanui, dar am asteptat sa vad ce avea sa se intâmple. In zilele urmatoare, tata a mers la analize. Am asteptat rezultatul cu destul de mult calm, pentru ca, in sufletul meu, simteam ca nu se putea sa nu fie bine. In ziua in care stiam ca avea sa primeasca rezultatele, m-am dus la internet ca sa aflu ce s-a intamplat. L-am intrebat cu sufletul la gura ce anume i-au spus medicii, iar el mi-a raspuns:
„- Mi-au zis ca o sa mor.”
Dintr-o data, am inceput sa tremur cu toata fiinta mea dar, imediat, el a inceput sa rada si mi-a spus ca a glumit si ca doctorii i-au spus de fapt ca tumoarea a dat inapoi si ca nu mai este nici un pericol.
M-am bucurat, fireste, dar socul prin care trecusem imi intepenise parca simturile. Noaptea care a urmat a fost pentru mine ingrozitoare. Desi dormeam, parca eram totusi treaza si ma zvarcoleam de parca sufletul meu nu avea aer. La un moment dat, m-am trezit, dar nu puteam sa-mi revin din senzatia de sufocare a sufletului, de parca serpi nevazuti se incolacisera in jurul meu si nu ma lasau sa respir. Atunci, mi-am adus aminte de o minune a Sfântului Nectarie cu un om care a trecut printr-o situatie asemanatoare de chin sufletesc, dar, luând ulei de la candela Sfântului, pe care il pastra in casa, si facând cu el semnul crucii pe piept, si-a revenit. M-am dus atunci la candela, care, de când l-am cunoscut pe tata, arde neincetat la icoana Sfântului, si, chiar daca in ea era ulei obisnuit mi-am inmuiat degetul in ulei si mi-am facut semnul crucii pe piept, fara sa sper prea mult ca acest lucru imi va aduce vreo alinare. Dar ma inselasem, pentru ca, imediat, toata senzatia de rau a disparut si am adormit linistita.
In acele clipe nu am inteles care a fost rostul acestei din urma minuni, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca ea a avut menirea de a confirma faptul ca vindecarea tatalui meu nu a fost o ,”minune” a stiintei, ci o minune adevarata a Sfântului iubirii, care nu isi intoarce fata de la nici un om care il cheama cu credinta si cu dragoste.
Pentru mine, minunea savârsita de Sfântul Nectarie a fost dubla, pentru ca un om a fost salvat de la moarte, dar, mai mult decât atât, prin puterea si prin grija lui Dumnezeu, am dobândit parinti adevarati, prin care m-am nascut din nou.
Parintele Nectarie, care – alaturi de Maica Domnului, pe care o consider mama mea din cer – a devenit tatal meu din cer, este de atunci in permanenta prezent in sufletul si in inima mea. S-a intâmplat sa ma mai ocroteasca in mod simtit.
Cu vreo doi ani in urma, in timpul verii, pentru ca petreceam foarte mult timp la internet vorbind cu tata, am cunoscut (tot pe internet) un baiat grec, pe nume Nikos Papadopoulos, care mi-a placut. Si el m-a placut pe mine si, dupa o vreme, a hotarât sa vina cu masina in România ca sa ma cunoasca si, eventual, sa merg apoi si eu in Grecia. Totul parea sa fie in regula. Aveam chiar si binecuvântarea tatei. Insa, pe internet multe se pot ascunde si nu am avut de unde sa ne dam seama cã baiatul era de fapt insurat. Aceasta aveam insa sa o aflam mai târziu.
Intre timp, intr-o zi anume, baiatul s-a urcat in masina si a pornit spre România. Eu am stat si l-am asteptat si l-am tot asteptat, insa, nu numai ca nu a venit, dar nici nu a mai dat vreun semn de viata. Nu am stiut ce sa cred, dar mi-am vazut in continuare de viata mea. Intr-o zi insa, intrând din nou pe internet, l-am gasit. Era acasa la el, dar parea foarte tulburat si agitat. L-am intrebat insistent ce se petrecuse de fapt. La inceput, nu a vrut sa imi zica nimic, dar, pâna la urma, mi-a spus ca este casatorit si mi-a povestit tot ce i s-a intâmplat.
Din ceea ce mi-a spus el, in ziua hotarâta s-a urcat in masina ca sa plece spre Iasi sa ma cunoasca, fara a avea nici o mustrarea de cuget pentru faptul ca era casatorit. A strabatut fara nici o problema Grecia si Bulgaria, dar, din momentul in care a intrat pe teritoriul României, a inceput sa se simta foarte tulburat. Cu cat inainta mai mult, cu atât se simtea mai rau. A reusit sa treaca de Bucuresti dar, cand a ajuns la Crasna, nu a mai putut inainta si a facut cale intoarsa.
Tulburarea care il cuprinsese era atât de mare, incat abia daca mai vedea soseaua pe care mergea. A trecut inapoi prin Bulgaria si a ajuns in Salonic, de unde trebuia sa mearga spre vest, pentru a ajunge in Corfu, unde locuia. Insa, fara sa isi dea seama ce face, in loc sa mearga spre vest, a luat drumul care ducea spre Atena, adica spre sud. Pe drumul dintre Salonic si Atena, nu a mai fost stapân pe faptele sale. Avea senzatia ca altcineva ii tine volanul si ca masina merge incotro vrea ea. Atunci când a ajuns la Atena (drumul dintre Salonic si Atena este de mai multe sute de kilometri), a oprit masina si s-a intrebat ce cauta el acolo. Noapte find, a privit prin parbriz pentru ca sa vada unde anume se afla. Atunci, ochii sai au intâlnit ochii mari si blânzi ai unui calugar batrân, imbracat intr-o rasa ponosita si cu scufie pe cap, care l-a fixat pentru ceva vreme. In acele clipe, fara sa-si dea seama in ce fel, gândul i s-a luminat. Stia de ce se afla in Atena: pentru ca sa mearga in Eghina (insula Eghina se afla in apropierea Atenei). A luat atunci un vapor si s-a indreptat in graba spre insula unde se aflau moastele Sfântului Nectarie. Cum a ajuns sa se inchine la ele, a simtit dintr-o data ca tulburarea il paraseste dupa care s-a intors acasa linistit.
Oamenii nu Ii pot niciodata multumi cu adevarat lui Dumnezeu pentru multele daruri si pentru purtarea Sa de grija fata de noi. Insa, in neputinta mea, eu m-am gândit sa-i multumesc Sfântului Nectarie vorbind despre el si altora, pentru ca si semenii mei sa se impartaseasca din darurile minunate pe care Dumnezeu le-a gatit celor care, in lumea aceasta vânduta celui rau, se straduiesc sa nu se departeze de El. Il iubesc pe Sfântul Nectarie ca pe un tata, iar el imi este mereu aproape, chiar si in chip simtit.
Intr-o zi, dupa ce am aflat ca in Iasi se zideste o biserica cu hramul Sfântului Nectarie, am mers si eu acolo la slujba. In biserica slujea un singur preot. Insa, atunci când acesta a iesit cu Sfintele Daruri, m-am ridicat dintr-o data pe vârfuri pentru ca sa-l vad si pe celalalt preot care slujea. Nu l-am vazut, desigur, pentru ca nu exista un al doilea preot, dar, pentru câteva momente, am avut senzatia puternica a prezentei Sfântului Nectarie ca preot slujitor in acea biserica.
Intr-o alta zi, mergeam pe o strada din apropierea bisericii de care am amintit, dar fara sa-mi dau seama ca voi ajunge pe langa ea. Cum mergeam gândindu-ma la ale mele, dintr-o data am simtit coborând asupra mea o senzatie puternica de pace si de iubire. Nu stiam de unde vine aceasta, dar am privit in jur si am vazut ca ma aflam chiar lânga biserica.
Sa dea Dumnezeu ca acest Sfânt, care i-a iubit atât de mult pe oameni, incât s-a lasat umilit si calcat in picioare de ei numai ca sa-i poata ajuta, sa se milostiveasca si asupra românilor si sa verse de-a pururea harul sau si peste noi.
Politistul
Domnul Alekos Lihnos era politist. Binevoitor si serviabil, dar si cu un aer serios, dadea in fiecare dimineata dispozitii celor ce se aflau in subordinea sa. Era o bucurie sa-l auzi vorbind. Avea o voce frumoasa si cristalina.
Intr-o zi, insa, se simti in vocea lui o schimbare. Ceva ca o mica stransoare parca il impiedica sa vorbeasca. Pe zi ce trecea, gatul i se inchidea, iar vocea i se auzea din ce in ce mai stins. Bietul om se ingrijora. Deja era ceva serios. Se duse la doctor, iar acesta il examina si-l trimise de urgenta la Spitalul Crucii Rosii din Atena – ceva grav trebuie sa-i fi gasit doctorul, ceva care depasea mijloacele sale. Cand a ajuns la spital, doctorul Ianovici i-a descoperit o tumoare la gat.
“ – Domnule Lihnos, trebuie sa va operam ca sa scoatem tumoarea.”
Operatie de cancer la gat !… Toata familia se tulbura. Vai, Doamne, operatie de cancer la gat… Se stransera cu totii acasa si incepura sa se roage lui Dumnezeu, de la care de multe ori primisera ajutor, dupa care hotarara sa mearga la un chirurg faimos care taie cancerul cu cutitul Sfantului Duh – la Sfantul Nectarie. Pornira asadar spre Pireu, de unde luara vaporul ce mergea la Eghina. In doua ore au ajuns la manastire. S-au dus si s-au inchinat la moastele Sfantului care ii privea bland din icoana, dupa care au mers la Sfanta Liturghie. S-au rugat cu totii cu evlavie pentru ca Sfantul Nectarie sa-si reverse darul sau asupra lor. Dupa slujba, se apropiara sa sarute sfanta racla.
I-au deschis portita raclei, moment in care de la sfintele moaste a iesit ca o boare fina. S-au cutremurat de emotie.
„ – Minune! „, au strigat cei de fata.
Era o minune. Sfântul Nectarie era printre ei. S-au apropiat si au sarutat sfânta racla cu buze tremurânde. Apoi au plecat plini de emotie. O liniste sfânta si dulce le inundase sufletul si trupul, le infrumusetase chipul si le facuse mersul sprinten. Au iesit din manastire si au plecat spre port. Toate in jur si inlauntrul lor erau frumoase. O adevarata inchipuire a raiului. Au intrat apoi in vaporul care, ca o lebada alba ce strapungea apele albastre, i-a dus inapoi la Pireu.
Si cancerul? Unde-i cancerul? Nici urmã de el. Abia Ia Pireu emotia le-a slobozit limbile.
„ – Binecuvântat sa fie Domnul intru sfintii Sai !”, a spus atunci politistul cu voce frumoasä, curata, cristalina, la fel ca mai inainte. Tumoarea disparuse. Insa când anume sau cum… numai Dumnezeu stie.
In toata Scoala de Ofiteri, unde sa tot fi fost aliniati sub cerul liber trei-cinci sute de barbati ca brazii, rasuna acum din nou vocea puternica si impunatoare a politistului, ca o voce de arhanghel:
„ – Atentiune! Privirea catre rasarit! Descoperiti-va capetele! ”
Vreti sa-l ascultati vorbind si dumneavoastra, iubitii mei cititori? Locuieste pe strada Eghinis 81, Kipseli, Atena 811. Numarul sau de telefon este 834 .672.
Sfantul Nectarie ofera un sfat bun
Pe timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea, discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta sa creada in cele spirituale.
Dupa o buna bucata de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni, fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina. Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau.
Indata ce a predat actele pentru care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse:
– Imi place la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea si in urma cu cinci ani.
– Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani.
– Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci.
– Frate, asculta-ne ce spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi, du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui.
Tulburat, dându-si seama de minunea care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru. Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani.
A ajuns sus Ia manastire si a cerut sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor.
A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.
‘‘Aici s-a rostit multa rugaciune… !’’
Una dintre maicile Sfintei Manastiri Bunavestire din Patmos a inceput sa aiba grave probleme de sanatate. In cateva luni, acestea s-au accentuat si mai tare. Cu binecuvântarea maicii starete si insotita de una dintre maici, a fost internata la spitalul de boli canceroase Sfantul Sava din Atena. Era in luna iunie a anului 1996.
Dupa analize minutioase, chirurgul Gheorghios Frankakis a dat diagnosticul: forma avansata de cancer uterin. Fara sa-i spuna pacientei tot adevarul, i-a dat doar sa inteleaga ca are de trecut printr-o operatie foarte complicata. Intamplarea facea insa, ca maica respectiva fusese in viata civila, asistenta medicala. Nu i-a fost deci greu sa inteleaga adevarul. Mai mult, aruncându-si privirea pe caietul de diagnostic, uitat intr-o zi de asistenta sefa pe masa, a avut imaginea completa a situatiei in care se gasea.
S-a intristat foarte tare, dar nu a cazut in deznadejde. A inceput sã se roage fierbinte la Sfântul Nectarie Taumaturgul. In acelasi timp, a cerut si de la duhovnicul ei, fericitul intru pomenire parinte Amfilohie Makris, ca unul ce avea mare trecere in fata sfântului, deoarece fusese unul dintre ucenicii sai, sa se roage si dânsul pentru sanatatea ei.
Totodata, la manastire, rugaciunile bateau cu putere la portile cerului. Duhovnicul, maica stareta si toate maicile faceau in continuu privegheri, acatiste si paraclise spre ajutorul maicii bolnave. Acestea sunt cheile cu care se poate descuia cerul.
Dupa rezultatul pozitiv al biopsiei, cu toate ca se simtea atat de rau, maica incepuse sa simta ca totusi ceva urma sa se schimbe. Si intr-adevar, medicul fara de arginti, Sfântul Nectarie, intrase de garda. Maica ii simtea pretutindeni prezenta binefacatoare. O pace si o liniste ii umpluse inexplicabil inima. Simtea ca totul va decurge bine. Avea senzatia ca se impartasea in fiecare zi de Hristos.
La un moment-dat, doctorul i-a spus: « Sora, uite cum stau lucrurile. Situatia este foarte grava. Va trebui sa faci tratament cu radiatii si apoi chimioterapie. Dupa aceea te vom opera »
Cu o zi inaintea operatiei, duhovnicul manastirii Bunavestire s-a dus si la staretul Nectarie Vitalis, rugandu-l si pe acesta sa mijloceasca pentru insanatosirea calugaritei grav bolnave. Acesta i-a dat ulei sfintit de la candela ce ardea la icoana Sfantului Nectarie, zicandu-i sa mearga si sa o insemneze pe cea aflata in suferinta cu semnul Sfintei Cruci. Apoi a inaltat si el impreuna cu toata obstea rugaciuni fierbinti pentru vindecarea bolnavei.
A doua zi de dimineata, maica a fost dusa la sala de operatie. Se ruga neincetat si simtea in preajma ei prezenta Sfantului Nectarie. Dupa operatie, care a durat mai multe ore, i s-a facut din nou biopsia. Rezultatul: negativ…! Se vindecase deci, nu mai avea cancer! Slavit sa fii, Doamne!
Doctorul nu-si putea crede ochilor. Repeta mereu: ‘‘ Aici s-a rostit multa rugaciune…! A avut loc o mare minune…!” Acelasi lucru i l-a spus si maicii, dupa ce s-a trezit din anestezie.
La opt zile au iesit si ultimele rezultate ale biopsiei generale. Cancerul se vindecase total. La manastire se faceau de acum slujbe de multumire catre Dumnezeu Cel in Treime, catre toti Sfintii Bisericii, incununati de Taumaturgul Sfant Nectarie.
Inca una dintre nenumaratele minuni
Din firea mea, sunt un om pasnic, mereu multumit, vesel si bine dispus. Totdeauna vad partea buna a lucrurilor. Cu alte cuvinte, sunt un om fericit.
Insa de la o vreme incoace, o indispozitie puternica, o lipsa de chef pentru orice, tulburarea si necazul ma transformasera in alt om. Devenisem ciudat, nu-mi mai gaseam locul nicaieri si nimic nu-mi mai placea. Ma culcam si ma trezeam tulburat, eu care o duceam mai devreme ca in sanul lui Avram. Nu ma mai multumeau nici copiii mei, pe care ii ador. Inspaimantator lucru!
In acest iad ma gaseam cu mai bine de cinci ani in urma. Imi lasasem balta si biroul si munca si totul. Ma intunecasem la suflet, somnul nu se mai prindea de mine, iar doctorii nu ma ajutau cu nimic.
Intr-o dupa-amiaza, raul ajunse la culme. Eram foarte agitat si ma zvarcoleam in pat.
“– Ce-o sa se aleaga de mine, Doamne? am strigat. Ai mila!”
Si atunci imi veni o idee. Am sarit in picioare, am deschis dulapul, am luat sticluta cu ulei de la Sfantul Nectarie si m-am rugat din toate puterile mele, plangand ca un copil.
“– Ai mila de mine, sfinte Nectarie, ai mila de mine!”
Intr-un impuls aproape nefiresc, mi-am desfacut nasturii de la bluza de pijama, mi-am dezgolit pieptul, care parca era zdrobit de o piatra, si mi-am facut semnul crucii cu uleiul, de sus pana jos si de la dreapta la stanga. Si atunci, iubitii mei, piatra care parca ma strivea, disparu fara urma. Am facut cruce si a doua si a treia oara. Aceeasi stare de bine. M-am linistit complet. Ai fi zis ca ma invaluise o adiere dulce si ca stropi racoritori de apa imi luasera greutatea de pe suflet.
“– Iti multumesc, Doamne, am spus din adancul sufletului meu. Iti multumesc, Sfinte Nectarie. Da-mi acum si un pic de somn.” Si m-am intins in pat. La radacinile firelor de par simteam acum o mana sfanta cum ma mangaia bland. Si eram singur in camera!
“– Iti multumesc mult, foarte mult, Sfinte”, am spus ridicand capul si zambind, dupa care am adormit. M-a cuprins somnul si am visat ca eram intr-o biserica in sarbatoare si acolo era multa lume evlavioasa. M-am trezit multumit si m-am uitat la ceas. Dormisem doua ore intregi!
“– Inca un pic, Sfinte”, l-am rugat.
Eram insetat de somn si de liniste. Imediat am adormit din nou. Cand m-am trezit, era aproape seara. M-am sculat, m-am imbracat si m-am indreptat spre birou. Ce frumoase mi se pareau acum toate in calea mea, in masina, in piata, in birou, peste tot. Eram un alt om, un cu totul alt om! Aveam din nou sufletul si starea launtrica a unui copil. Si asa am ramas pana astazi, cinste si inchinaciune lui Dumnezeu si Sfantului Nectarie!
Mereu ii multumesc Sfantului Nectarie, pe care il iubesc si il cinstesc, si mereu vorbesc despre el. Din iubirea pe care i-o port, culegand marturii am scris si o parte mica din lucrarea “Noi minuni ale Sfantului Nectarie”, plina de adevar si de date exacte (desi se pot scrie volume intregi despre minunile acestui Sfant). M-am straduit astfel sa daruiesc fratilor mei o picatura, ca un crin binemirositor din gradinile binecuvantate ale raiului, doar o picatura a harului dumnezeiesc, o raza de lumina sfanta si binefacatoare din soarele Sfintei Slave.
Iosif D. Agapit
Mitropolitul Agatanghel
Mitropolitul Agatanghel de Smirna Noua istorisea in timpul unei emisiuni radiofonice urmatoarea intamplare :
‘‘In timpul vietii mele, am avut de purtat multe cruci grele. Cea mai grea insa a fost aceea a unei boli grave, de care am suferit pe o perioada de aproape sase ani. Am purtat insa si aceasta cruce grea, sprijinindu-ma pe credinta mea in Dumnezeu cel in Treime. Aceasta credinta au sadit-o in mine evlaviosii mei parinti, bunul meu tata, care a fost preot si neuitata mea mama. Ea a fost intretinuta si cultivata mai apoi de parintele meu duhovnicesc, de sfantul si inteleptul calugar Kalist Miliaras.
Sa revenim insa la istoria imbolnavirii mele.
Pe la inceputul anului 1980, in vreme ce cram Mitropolit de Didimotihon si Orestiada, m-am imbolnavit de cancer. Doctorii, fara sa imi spuna diagnosticul adevarat, mi-au spus ca trebuie sa fiu supus unei grele operatii.Citeam insa in ochii lor si ai rudelor mele cam ce fel de boala m-a lovit. Ca sa ii protejez insa, nu le-am spus ca de fapt mi-am dat seama de adevar. Parintele meu duhovnicesc le-a spus rudelor mele: “Daca Dumnezeu a hotarat sa ni-l ia, o sa-l ia; iar daca a hotarat sa ni-l mai lase, il va lasa!” Avea deci deplina incredere in Pronia Divina. Cu toate acestea, diagnosticul, atat al laboratoarelor de aici, cat si al celor din Europa, era acelasi: cancer, si inca in forma foarte grava. Boala incurabila, din punct de vedere omenesc. Insa, mai presus decat stiinta medicala omeneasca lucreaza Iubitorul de oameni Dumnezeu, prin mijlocirea sfintilor Sai. Ma rugam neincetat la Dumnezeu, cerand in acelasi timp, protectia Sfantului Nectarie.
In ianuarie 1983, insotit de Mitropolitul de atunci de Noua Smirna, fericitul intru pomenire Hrisostom, am fost internat in Spitalul Memorial de la New York. Operatia era programata pentru luni dimineata. Duminica ma impartasisem si eram pregatit pentru orice avea sa se intample. In limp ce eram transportat spre sala de operatie, mitropolitul Hrisostom mi-a pus in mana o mica iconita a Sfantului Nectarie. Tulburat, m-am rugat inca odata catre sfantul meu protector, cerand dumnezeiasca lui ingrijire. In acelasi timp, i-am fagaduit ca daca ma va vindeca, voi sluji in amintirea sa la Sfantul Altar al Bisericii sale din Eghina. Operatia a durat opt ore si jumatate! Cand m-am trezit, chirurgul mi-a spus: “In timp ce va aflati in sala de tratament, nu mai aveam nici o speranta pentru dumneavoastra; se pare insa ca acolo sus, in cer, aveti multi prieteni!”
Multumeam neincetat Maicii Domnului, a carei icoana o aveam asezata deasupra patului de spital (pe care mi-o adusese Arhiepiscopul de atunci al Americii, Jacob, care ma vizita in fiecare zi) si bineinteles, protectorului meu, Sfantului Nectarie. Nu incetam sa il rog pentru deplina mea insanatosire. Timp de trei ani, dupa operatie, nu am putut sa mananc nimic, nici sa beau macar o gura de apa. Eram hranit artificial. Nu mi-am pierdut insa nici a clipa credinta in Dumnezeu si speranta in Sfantul Nectarie.
Si minunea s-a petrecut! Rugaciunea fierbinte a tuturor, insotita de credinta puternica, au dus la insanatosirea mea deplina. S-au dezmintit astfel toate prognozele stiintei omenesti : « Unde vrea Dumnezeu, se biruieste randuiala firii ».
Ma simt obligat sa amintesc aici ca neincetatele rugaciuni catre Dumnezeu pentru mine si catre Sfantul Nectarie a inaltat si cuviosul parinte Nectarie Vitalis. El este acela care, mai tarziu, dupa insanatosirea mea, a facut si simbolul de aur, dedicat icoanei Sfantului Nectarie, in amintirea acestei minuni.
Cand dupa trei ani de zile m-am intalnit din nou cu Arhiepiscopul Jacob, mi-a spus: « Bine-ai venit, cel cu care s-a petrecut minunea lui Dumnezeu !».
As dori sa mai amintesc si urmatorul lucru. Acolo, la spitalul Memorial din America, am cunoscut mai multe persoane bolnave de cancer, care credeau puternic in Dumnezeu si care ulterior s-au vindecat. O doamna de la Atena, pe care n-am s-o uit niciodata, era si ea internata. La un moment dat am vazut-o tinand in mana icoana Sfantului Nectarie zicand: “Stiu ca am cancer, dar sfantul nu ma va lasa sa mor, pentru ca am copii de crescut… !”. Vedeti cat de adanca era credinta ei! Cand mai tarziu m-am dus si am slujit la manastirea Sfantului Nectarie in Eghina, am fost placut surprins sa o vad printre credinciosii aflati in biserica. Venise si ea sa multumeasca sfantului pentru marea minune pe care o savarsise cu ea.
Credinta ne izbaveste. Dumnezeu se milostiveste, atunci cand gaseste macar si un pic de credinta in sufletul nostru. Slavit sa fie in vecii vecilor! Recunostinta mea fata de Sfantul Nectarie este nemarginita. Ii sunt dator, pentru dragostea sa pentru mine, cat timp voi mai trai pe acest pamant!
Deplin sanatos, Mitropolitul Agatanghel nu inceteaza sa marturiseasca tuturor despre minunea petrecuta cu dânsul si poarta neincetat cu sine icoana Sfantului Nectarie, relatează portalul sfantulnectarie.ro.
